joi, 6 decembrie 2012

"Portret verbal" de fetita la 4 anisori

Viata alaturi de M. nu este deloc una silentioasa, calma sau plictisitoare. Este un copil extrem de sensibil, exploziv, ce pune tot sufletul in ceea ce face: atunci cand rade ai senzatia ca intreg universul este al ei si ca nimic nu i-l poate lua, insa cand plange, suferinta ei poate induiosa pana si ultimul bolovan din drum, atat de greu cantareste in ochisorii ei. 

A ajuns la varsta de 4 ani si toate experientele ei prind sa se rotunjeasca in valuri de "extreme", la care trece ca vartejul, de la o secunda, la alta. 
Turuie neincetat intreaga zi, ba uneori, si in somn, inventand povesti ce raman tot timpul "cu final deschis", doar, doar i-o mai veni inca vreo idee de adaugat. 
Inventeaza cuvinte pe care doar ea le intelege (multe inventate de ea intr-o limba pentru invatarea careia ne-a spus ca ii va duce si pe mami si pe tati la scoala) dar ceea ce ma frapeaza pe mine cel mai mult este ritmul  in care inmagazineaza cuvinte auzite din lecturile noastre. Sunt cuvinte pe care noi, ca si adulti, le folosim intre noi, insa inca nu in conversatiile cu ea, deci numai din cartile pe care i le citim imi pot imagina ca le stie. Spun "stie" si nu "aude" pentru ca imi da de inteles ca intelege sensul lor!
Ieri, intr-un moment de fericire maxima, ne-a declarat, toata radiind de fericire:
- Mami, tati aceasta a fost o zi minunata si grandioasa!!!
Pana cand sa ne dumirim si sa savuram fericirea ce efectiv iesea prin pielicica ei, "ne-a plesnit-o" pe urmatoarea:
- Mami, sunt foarte trista si indignata!
O intreb speriata "de ce?!?", iar ea imi raspunde:
- Pentru ca sunt oameni pe lumea asta care nu ma iubesc! 
Si...incepe sa planga in suspine...

Voi treceti prin asemenea experiente cu puii vostri? Si daca da, cum le gestionati?

(4 ani si 1 zi)



4 comentarii:

  1. Draga de ea... ce scumpa e. Copiii la varsta asta incep sa descopere cu adevarat lumea, sa fie constienti de cum merg lucrurile si asta le cam poate da batai de cap, sa zic asa.
    La noi problema este cu imbatranirea si moartea. A aflat de la gradinita despre procesul de crestere, imbatranire, dar ma tem ca modul in care li s a spus nu a fost prea delicat. Asa ca in ziua aceea Dante a plans cu lacrimi amare spunand ca nu vrea sa imbatraneasca si sa moara. Nu e usor sa ii explici apoi. Am facut analogie cu frunzele care cad , mor si invie primavara. Cumva se pare ca s a impacat cu ideea asta.
    Acum tot de la gradinita a venit cu ideea ca baietii iubesc fetele ...la 4 ani... si de aici discutii foarte interesante si filozofice. E firesc si trebuie sa fim pe faza cum le explicam anumite lucruri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ufff, asa e!!! M. a plans in hohote zilele trecute spunandu-ne ca ea nu vrea ca noi sa imbatranim! Da, e clar, doar analogiile inspirate ne pot veni in ajutor in asemenea situatii...
    Noi inca la faza cu iubitul nu am ajuns, dar...doamne, tine-ma...mi-e deja groaza :)

    RăspundețiȘtergere
  3. O ingeras micut care calci pe pamant...
    cum de a putut spune asa ceva?

    Sa iti raspund la intrebare... la noi nu se pune problema iar daca as auzi astfel de filozofii, crede-ma ca nici nu as stii cum sa reactionez, ce să spun...

    RăspundețiȘtergere
  4. Vai, Melitta, habar nu am de unde ii vin ideile de acest gen si, crede-ma, nici mie nu mi-a fost usor sa gestionez situatia...

    RăspundețiȘtergere

Traduceți