joi, 17 ianuarie 2013

Atunci cand parintii mei au uitat sa fie prieteni

Of, cata emotie, cate adevaruri salasluiesc si in aceasta carticica, parte din colectia Mai bine vorbim despre asta (editura Gama - autor Jennifer Moore-Mallinos, ilustratii Marta Fabrega, traducere Laura Frunza)!
Mesajele din carte sunt, deopotriva, atat pentru copilasi, cat si pentru parinti, atat pentru cei aflati in situatia regretabila a unui divort, cat si a celor care nu, dar care citind cartea, vor realiza cat de norocosi sunt si poate vor pretui si mai mult armonia pe care o au in familie.


Din start, am remarcat faptul ca titlul acestei carti este putin diferit decat al celorlalte - cuvintele Atunci cand si au uitat sa fie sunt scrise cu negru, iar parintii mei si prieteni sunt scrise cu rosu! Nu vi se pare frumoasa reliefarea cuvintelor atat de dragi unui copil?

Simbolul pentru aceasta carte este omuletul din hartie din coltul fiecarei pagini din partea dreapta. La inceputul cartii, apar doi omuleti, ce se tin de mana, insa pe parcurs, aceasta imagine se schimba cu una in care, omuletii, parintii se despart.


Autoarea a crescut, ea insasi, intr-o familie monoparentala si recunoaste cat de greu a facut fata acestei situatii:

"Scopul cartii este acela de a recunoaste ingrijorarea si neliniste pe care copilul le-ar putea simti in timpul schimbarii ce are loc in familia dumneavoastra. Primul pas spre videcare este acela de a-i oferi copilului sansa de a-si exploata sentimentele.[...]
Cartea poate fi folosita ca instrument de initiere a dialogului si de stimulare a comunicarii dintre dumneavoastra si copiii dumneavoastra. Le va reaminti acestora ca nu ei sunt responsabili de dificultatile prin care trece familia si ca purtarea lor nu a avut impact asupra deciziei dumneavoastra de a va desparti."

Noi am ales ca azi sa confectionam omuleti din hartie (tip ghirlanda), pe care M. i-a decupat si colorat - am dorit sa facem asta pentru ca ceea ce a vazut in carte sa devina palpabil, sa tina in manute un simbol al unei familii unite, ai carei parinti nu au uitat sa fie prieteni.


   

Este tulburator sa auzi framantarile unui copilas ce este martor la instrainarea dintre parinti:

"Candva, parintii mei erau cei mai buni prieteni. Tot ce faceam, faceam impreuna! In fiecare seara petreceam o seara speciala in familie. Radeam mult si ne distram de minune.[...] Orice faceam, eram intotdeauna impreuna."


"Am stiut ca parintii mei au uitat sa fie prieteni atunci cand lucrurile au inceput sa se schimbe. Cateodata, ma trezeam tarziu in noapte si ii auzeam certandu-se. [...]
De fiecare data cand se certau, eu ma ascundeam sub plapuma sau sub perna, sperand ca tipetele lor vor inceta. 
Am stiut ca parintii mei au uitat sa fie prieteni pentru ca adesea pareau tare tristi. [...]


"Dupa ce a plecat tati am fost foarte trista, iar uneori ma gandeam ca toate astea se intampla numai din vina mea. [...] Mami si tati mi-au spus de nenumarate ori ca nu e vina mea fiindca ei au uitat sa fie priteni. [...]"


"Dupa ce tati s-a mutat intr-o alta casa, lucrurile au inceput sa se schimbe in bine."

Deznodamantul este cel mai fericit cu putinta unul plin de intelepciune si ofera o solutie ideala pentru o astfel de situatie, in care cel mic sa concluzioneze, de unul singur:

"Mami si tati ma vor iubi mereu [...]. Ii iubesc pe mami si pe tati. Sunt cei mai buni parinti din lume!"


Imi place cum se vorbeste despre incheierea unei prietenii, si nu despre destramarea unei familii!

Recunosc, a fost pentru prima oara cand am abordat aceasta tema cu M., dar ma bucur enorm de mult ca am facut-o acum, si nu cand o sa fie mai mare si s-ar simti stanjenita de asemenea subiecte. 
Am indraznit sa fac un mic exercitiu de imaginatie - a fost riscant, M-ei pe loc i s-au umezit ochisorii doar la gandul ca tati sau mami, dintr-un motiv sau altul, intr-o zi ar putea sa nu mai locuiasca impreuna cu ea. 
De ce am facut acest mic joc? Pentru ca am vrut sa inteleaga ca nimic din ceea ce se intampla cu parintii, fie ca au un obicei din a se certa, fie ca se despart, fie ca, doamne fereste, pleaca de pe pamant, nu se intampla din vina ei! Imediat ce am lamurit acest aspect, am vazut cum se lumineaza la fata, devine mult mai senina, ceea ce m-a mai linistit si pe mine.

Mult spor la joaca frumoasa va dorim!

(4 ani si 1 luna)



8 comentarii:

  1. Camelia, aceasta recenzie m-a facut sa plang :( Mi-am amintit cum ma bagam sub plapuma si ma rugam ca parintii mei sa nu se mai certe. Din fericire, parintii mei nu au divortat si nu s-au certat de multe ori. Oricum, si asa acele momente mi-au ramas adang in memorie si de aceea am jurat ca eu nu ma voi certa cu sotul meu, in fata copiilor, NICIODATA! Noi acum ne putem certa si peste o ora ne putem impaca, dar sufletul copilasului care asista se sfasie de frica. Familia e pentru el cel mai sigur loc.
    Iti multumesc pentru aceasta recenzie. Cartea are un subiect sensibil, dar care merita discutat pentru ca, copilasii sa inteleaga importanta iubirii, indiferent de orice.

    RăspundețiȘtergere
  2. Roxana, cred ca multi dintre noi lacrimeaza la acest subiect, din varii motive :(
    Dar, mi se pare foarte inteligent (de multe ori uitam ca si asta face parte din educatie) sa vorbim cat mai deschis cu cei mici si, mai ales, sa ii asiguram ca nimic nu se intampla din vina lor!

    Va imbratisez cu mult drag.

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, cartea trateaza un subiect atat de delicat....eu stiu ce inseamna sa traiesti fara unul dintre parinti...un singur parinte nu-l poate suplini pe celalalt oricat si-ar dori. Si tanjesti atat de mult dupa dragostea si unitatea ce o vezi in alte familii...si uneori te simiti atat de singur...si ti-e frica ca -l poti pierde si pe parintele ce a ramas cu tine.
    Si eu imi dau seama ca trebuie sa ne purtam atat de atent in fata celor mici...ei strang in sufletelul lor atatea temeri, grijuri...mai ales cand nu le sunt explicate cum trebuie anumite lucruri.
    Sigur, trebuie abordate multe teme ce tin de lumea emotiilor cu cei mici...totusi....cel mai dureros pentru un copil este moartea unuia dintre parinti...D. m-a intrebat de nenumarate ori: " nu-i asa ca voi nu veti imbatrani? asa-i ca voi nu veti muri niciodata?Eu va iubesc prea mult si nu pot trai fara voi..." si vrea neaparat sa se asigure ca vom fi intotdeauna cu el. E atat de greu in aceste situatii sa-i explici adevarul unui copil.

    RăspundețiȘtergere
  4. Of, Coca, tare, tare rau imi pare de ceea ce aud!
    Ai mare dreptate, sunt atat de delicate, fragile legaturile acestea ale sufletului...si M. este exact ca si D. - avem episoade, zile intregi in care incearca sa ne convinga sa o asiguram ca nu vom imbatrani, ca ea nu va creste! Este, si pentru noi, un subiect atat de arzator... De asta m-am si bucurat de aceasta carte - nu merge pana la capat cu adevarul dar lamureste, dupa parerea mea, primul si cel mai important aspect al situatiei, pe aceea a blamarii! Si eu imi amintesc, din copilarie, ca ma invinuiam pentru absolut tot ce se intampla in familie.
    Al doilea pas cred ca il gasim doar in credinta...dupa cel mic intelege ca nu este vina lui, doar in religie putem sa ne mai gasim alinarea...

    Mai am o carte deosebita (http://www.elefant.ro/carti/carti-pentru-copii/povesti-povestiri/deschideti-inima-si-mintea-povesti-terapeutice-197454.html), tot de terapie pentru copii, in care se trateaza si subiectul deceselor in familie - sper sa-mi pot aduna fortele si sa o prezint si pe aceea...si eu sunt foarte copil la acest subiect, trebuie sa recunosc.
    Va imbratisez cu mult drag!

    RăspundețiȘtergere
  5. O carte exceptionala, multumim pentru recomandari si pentru minunata prezentare! E uimitor cate lucruri se pot rezolva prin povesti terapeutice!
    Da si noi avem aceeasi problema cu spaima de moarte si de batranete....

    RăspundețiȘtergere
  6. Cu mare drag, Alina! Uite, acum realizez si eu cat bine pot face aceste carti...
    Va pupic mult!

    RăspundețiȘtergere
  7. Ai scris foarte frumos despre aceasta carte (si despre cea cu secretul), ai remarcat anumite detalii importante pe care multi parinti le-ar fi trecut cu vederea. Cand am primit aceste carti la tradus, am cautat informatii despre colectie si am vazut ca sunt mult mai multe (inclusiv una care mi-a ramas intiparita in creier: Mama mea are cancer) si mi-as fi dorit sa se traduca mai multe, inclusiv pe cea cu fratiorul care are nevoi speciale sau cea despre copiii adoptati. Pe piata din Romania e mare nevoie de astfel de carti insa, din pacate, putine edituri se incumeta sa le aduca deoarece se adreseaza unui public restrans.

    RăspundețiȘtergere
  8. Laura, iti multumesc pentru aprecieri, ma bucur mult ca ti-au placut articolele.
    Asa e, avem mare, mare nevoie de carti de acest gen.
    Cu pasi mici, cred ca publicul roman va invata sa le aprecieze, insa!

    RăspundețiȘtergere

Traduceți